Home page

 

Primãria Baru

Pagina oficiala a primariei comunei Baru

 

Valid HTML 4.01 Transitional Valid CSS!


Download Adobe Reader
Etnografie și Folclor

         Vorbind despre moștenirea culturală importantă a zonei, poetul Ovid Densușianu scria cu câteva decenii în urmă că limba din Țara Hațegului are „cele mai frumoase priveliști de poezie ale pământului românesc”. Multe din tradițiile și obiceiurile locurilor sunt încă în viață astăzi:

         Pitărăii (Colindul din ajunul Crăciunului).

         Dex-ul limbii române ne spune despre "pițărău" că ar fi: copil/ copii/ băieți care umblă cu colindul (împreună cu alții) în ajunul Crăciunului (obicei răspândit în vestul țării - Banat, Oltenia, Transilvania), colindător, colind, a umbla cu colindul în ajunul Crăciunului dar descrie și termenii de colac, colac împletit, covrig care se dă colindătorilor, colindeț precum și nuia, băț de colindător, făcute dintr-o creangă de alun descojită, vopsită (prin tehnica afumării) în romburi albe și negre și înflorată. Obiceiul mai poartă și numele de "mers în pițărăi".
         Pițărăii sunt primii vestitori ai nașterii domnului Iisus Hristos. Se pare că există atestări istorice clare că, acest obicei străbun vine de pe vremea dacilor (acest obicei precreștin este numit după colăcelul primit de la gazde, cu semnificația de ofrandă, de sacrificiu adus divinității ca mulțumire pentru roadele muncii de peste an, steagurile purtate de cetele de adulți care colindă fiind inspirate din cele ale luptărorilor daci) și este practicat în zona Petros, la momârlanii din Valea Jiului (care provin din părțile Petros și învecinate), Banat și chiar în Mehedinți. Așadar, cele mai autentice colinde există încă în satul Petros unde oamenii colindă din casă în casă însoțiți de fluier și strigături. Tineri și bătrâni deopotrivă iau parte și cântă peste 50 de colinde laice (despre înțelepciune, bogăția casei, curaj, nunți, povești de vânătoare) și colinde religioase (care preamăresc nașterea lui Isus).
         În unele locuri se mai păstrează o veche tradiție care precede pițărăii și, de aceea, se consideră că ar face parte din această tradiție. Acest obicei constă în faptul de a face ca, în noaptea de Ajun, străzile să fie în flăcări, oamenii aprinzând focuri mari la răspântiile de drumuri și lângă biserici unde se adună, povestesc, colindă, spun glume sau participă la jocuri, pregătesc un pahar de răchie sau pălincă și îi învață pe cei mici ce trebuie să facă în "pițărăi". Oamenii spun că acest obicei amintește de păstorii din Bethleem care erau cu oile pe câmp și cărora li s-a arătat Arhanghelul Gavril care le-a spus că li s-a născut Mântuitorul. Și, toți cei adunați în jurul focurilor, în special a celor de lângă biserici, stau până spre dimineață, pe la orele 4 - 5, moment în care copiii cei mici încep să meargă prin sat cu pițărăii. Și, pentru că este o repetitive de colinde în mijlocul celor adunați, vine și preotul satului sau cantorul, care repeat cu ei colinde, închină un pahar și verifică pe cei mici dacă știu să spună cum trebuie pițărăii.
         Deci, încă de dimineața încep activitățile solicitate de acest obicei. Gospodarii aprind în fața casei câte un foc așteptând colindătorii. Gospodinele încep să facă aluatul din care vor fi făcuți pițărăii, să aleagă fructele ce vor fi date colindătorilor alături de alte daruri cum ar fi cârnați sau chiar bani. De asemenea, se face curat și se pregătește masă mare și îmbelșugată pentru seară, toți gospodarii dorind să aibă masa plină alături de cei dragi pentru a sărbători Ajunul Crăciunului, gata de a primi pe cei mari cu colindele de ajun.
         Străzile răsună de zarva copiilor care se îmbracă în costume naționale specific zonei, își iau straița din cui și se adună în cete pe străzi, undeva începând cu după-amiaza zilei. În acest moment al zilei gazdele au terminat deja majoritatea pregătirilor și îi așteaptă la ușă și îi poftesc în casă, unde îi ascultă cu luare aminte, apoi îi răsplătesc cu daruri. Plata specială a pițărăilor sunt niște colăcei speciali, numiți chiar pițărăi, și o bucată de cărnați. Gazdele mai darnice țin cont de faptul că, copiii sunt foarte mici și le oferă, ca în vechime, mere, fructe confiate (poame/ stafide), nuci, alune, dulciuri și chiar bănuți.
         Potrivit etnologului Otilia Hedeșan, pițărăii sunt un obicei care caracterizează partea de sud-vest a României, fiind, în mod cert, o primă variantă română a colidatului. Tradițional, pițărăii trebuie să fie copii foarte mici care aproape că par că nu știu colinda, fiind necesar ca acesta să fie primul venit în casă în ziua de sărbătoare, simpla lui prezență reprezentând o urare. Colindul lor este mai debragă recitat, fiind reprezentat de texte scurte în care se exprimă urarea direct. Aproape că nu este o urare ci un fel de cerere de daruri, de ofrande, simpla prezență a copilului exprimând direct urarea.

         "Bună ziua lui Ajun,
         Că-i mai bun-a lui Crăciun
         Iță, iță colindiță
         Ieși afară găzdăriță!
         Hai, ieșiți cu colăceii,
         Că venire pițărăii!
         Cu miei, cu purcei,
         Fug copiii după ei,
         Dă-mi colacul și cârnatul,
         Că de nu, mă duc la altul!
         Dă-ne nuci, că sunt dulci
         Și-apoi nu mă mai apuci!

         Apoi, odată cu lăsarea serii, vine vremea ca tinerii și adulții să iasă la colindat pentru a cinsti ajunul, asemenea celor mici. Acestă zonă este una în care colindatul cetei de feciori era o componentă foarte importantă. Din această cauză, corurile de pe lângă bisericile sătești au început să țină locul cetelor de colindători care străbat satele și colindă, corurile vechi colindând în fața bisericii. Dar timpul și mixul de populație a determinat ca pițărării să fie din ce în ce mai rari, la fel cum copiii și cetele de tineri sau adulți să străbată satele ca și când ar fi colindători tradiționali, cei care, în zilele acestea "merg cu Steaua".

         Arminden (Sărbătoarea de Arminden).

         La data de 1 mai se sărbătorește "Armindenul" (începutul verii), simbol al vegetației (și al verii, ca anotimp), care proteja recoltele și animalele, ca simbol al sărbătorii rodului pământului, ca să nu bată grindina, împotriva dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, pentru vin bun, oameni sănătoși. În ajunul acestei zile se folosesc nuiele de mesteacăn, în special, pentru a marca locurile ce vor beneficia de protecție, spor și altele, motiv pentru care această zi mai este denumită și "Pomul lui Mai". Este ziua în care oamenii sărbătoresc prin petreceri câmpenești la iarbă verde unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin (din această cauză, și nu numai, această sărbătoare se mai numește și "Ziua pelinului" sau "Ziua bețivilor", justificarea acestui obicei fiind "schimbarea sângelui și apărarea de boli"). Este un obicei care vine din vechime, de pe vremea dacilor, armindenul simbolizând vechii zei ai vegetației (Arminden, denumire nespecifică, fiind vechiul zeu al vegetației la daci), al protecției/ guvernării vegetației și animalelor, dar și o sărbătoare a prosperității gospodăriilor celor harnici, chiar dacă, ulterior, acestei sărbători i s-au dat conotații religios creștine (obiceiul fiind considerat "păgân") sau a fost "înlocuită" de "1 Mai muncitoresc".
         Dar, din punct de vedere al descrierilor generale, acest obicei (sărbătoare) constă în prinderea în poartă, în ajun de 1 Mai, a unui vârf de mesteacăn verde. Explicația este legată de momentul căutării lui Isus de către evrei, care știau că-l vor găsi la o casă cu nuia verde la poartă. Atunci toți locuitorii au pus nuia verde în poartă, pentru ca oamenii lui Irod să nu mai poată găsi pruncul Iisus dar fapt care a atras moartea tuturor celorlalți prunci.
         Totuși, obiceiul transmis și "dezvoltat" prin tradiție populară a fost, în timpurile noastre, simplificat de uitare sau dezinteres. În ajun de 1 mai se mergea în pădure pentru a se aduce un pom care se așeza în mijlocul gospodăriei după ce era curățat de ramuri până aproape de vârf. Cei dornici și plini de voie bună, care doresc să se bucure de puterea magică a armindenului, sădeau "Pomul lui Mai" (de preferat mesteacăn) în mijlocul curții. Mai apoi, toți membrii familiei împodobesc acest pom ritualic cu flori și spice. În timpurile noastre obiceiul "Pomului lui Mai" s-a pierdut, "rezumându-se" la ramuri verzi ce sunt puse de ajunul de armindeni (1 mai) în fața casei, unde se lasă până la seceriș (așa cum se proceda cu "Pomul lui Mai"), când se pune în focul cu care se coace prima pâine din grâul cel nou. De asemenea se împodobeau stâlpii porților și caselor, intrările în adăposturile vitelor, etc, pentru ca oamenii și animalele, deopotrivă, să fie protejate de spiritele malefice, pentru a avea parte de noroc și belșug, motiv pentru care se considera că aceste ramuri trebuie puse în special în casele oamenilor gospodari. Mai mult, la casele cu fete de măritat se puneau aceste nuiele de mesteacăn de către feciori, fără ca aceștia să fie văzuți, cei din casa unde s-a pus armindenul urmând să îi caute pe feciorii care le-au pus și să le dea de băut.
         Unele zone ale țării, în tradiția populară, Armindenul era cel mai mare copac (brad sau fag) pe care flăcăii îl puteau tăia și căra ei pe umeri până în mijlocul satului (după ce acesta era curățat  de crengi, fiind lăsate numai cele din vârf). Aici urma ca acesta să fie ridicat, pe tulpină se puneau cunune de flori și spice de grâu și urma o întrecere a flăcăilor în care aceștia puneau pariuri cu privire la cel care se va urca pe acest copac până în vârf. Dar, înainte de acest obicei, se ținea ajunul de arminden în care se aducea copacul de mesteacăn ce completa ritualul descris în paragrafele anterioare, acesta fiind împodobit, etc. Dar, în zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu era smintită de lumină, fiecare gospodar se spăla cu această rouă și apoi punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii, urmând împodobirea interiorului casei și tot așa, într-o conformare la ritualul descris anterior.
         În ceea ce privește utilizarea pelinului și asocierea acestuia cu sărbătoarea de arminden, cei ceva mai "harnici" ajung până la a pune pelin pe masă, alături de tacâmuri, între așternut și haine, totul fiind explicat de dorința de a alunga spirititele rele din toată gospodăria. De asemenea, în timpul sărbătorii, bărbații poartă pelin la pălărie și țin tradiția de arminden cu sfințenie pentru ca vinul produs la anul trecut să nu facă floare și să se conserve bine, mai ales pe perioada de căldură ce urmează până la realizarea noului vin la momentul toamnei.
         Se spune că, în ajunul acestei zile, ca viforul și grindina, ca bolile și seceta să nu se abată asupra locurilor, oamenii să nu lucreze nici în casă, nici pe câmp. la fel și animalele nu vor fi puse să lucreze, această zi fiind denumită și "Ziua boilor" când aceștia nu sunt folosiți la munci, se merge până la a nu se pune mâna pe coarnele acestora, nerespectarea acestor reguli atrăgând moartea sau îmbolnăvirea animalelor sau a oamenilor. Din acest motiv toți oamenii trebuie să nu muncească și să participle la sărbătorile de arminden, reprezentate de petreceri la iarbă verde (sărbători câmpenești cu sau fără lăutari), la pădure. La întoarcerea în sat, după petrecere, bărbații își pun liliac sau flori de pelin la pălării. Există și superstiția că via nu trebuie lucrată în această zi pentru ca aceasta să fie apărată de grindină, mană și insecte dăunătoare.
         Conform tradiției populare, sărbătoarea de armindeni este și startul cel mai benefic pentru a începe semănatul pepenilor, castraveților și fasolei.

         Strigarea de Joia Mare.

         Se desfăsoară în joia dinaintea Paștelui, noaptea, în jurul unui foc. Constă în ironizarea defectelor de caracter ale unor persoane sau ale unei comunităti prin strigarea lor de pe un vârf de deal.

         Alergatul prescurii.

         "Prescura" este un tip de pâine special făcută în zonă. Obiceiul implică două grupuri de băieti care sunt într-un concurs deosebit: un grup trebuie să alerge o distanță, celălalt să mănânce o prescură. Câștigă cei care termină primii.

         Măsuratul oilor.

         Un obicei care începe la mijlocul lunii Mai, când ciobanii își adună oile și conform unui ritual vechi, le mulg și măsoară cantitatea de lapte produs. Se stabilește rânduiala la stână, la ciobănit și la brânză, totul într-o atmosferă de petrecere.

         Nedeile.

         Nedeile reprezintă festivitățile locale, organizate în fiecare sat în perioade stabilite. Băieți și fete participă, precum și tineri căsătoriți. Este o perioadă în care se merge în vizită la rude dar și de cinstire a bisericii. Ion Pop Reteganul, un profesor din Baru Mare din anii 1876-1878 scrie că Nedeile ar fi „zilele solemne de bucurie ale vechilor romani în onoarea zeilor patroni” și că „Nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunii, Paștile, Rusaliile sau Anul Nou”. Nedeile din zona Baru urmează un calendar strict: Baru – duminica rusaliilor, Petros – la înăltarea Domnului, Livadia de Câmp – a doua duminică după Paști, Baru Mic – Sf. Ilie.

Calendar
44636, online: 3